S-au facut cinci ani ... cinci ani si ceva de cind am luat drumul primariei ca sa imi anunt sosirea.
Cinci ani in care m-am vazut cu alti ochi, mi-am descoperit parti de suflet si idei de care nu prea aveam habar.
La clasica intrebare "te-ai mai incumeta la asa ceva?" as raspunde foarte sigura pe mine ca da!
N-a fost usor, nici nu ma asteptam, a fost greu, mi-am testat rabdarea si capacitatea de intelegere si acceptare, dar am reusit.
Sint adepta pasilor marunti dar siguri, metoda pe care o aplicam si in Romania, fara dubiu. Diferenta e ca aici mi-au adus rezolvari mai clare. Aici mi-am ragasit "acasa". Aici este locul de care mi se face dor cind sint plecata. Aici ma emotionez de gestul oamenilor. Aici imi cresc celelalte radacini.
Romania ramine in inima mea. Romania m-a format si m-a invatat cite ceva. Romania mi-a dat rudele mult iubite si cei citiva prieteni ramasi dupa ce sita distantei a cernut. Romania ma face sa pling cind ii vad muntii falnici si neatinsi de adidasi aurii si pantofi cu toc, cind beau palinca cu oameni faini, ma face sa pling cind primesc cite un telefon de la cineva care nu m-a uitat si pentru care contez. Si tot Romania mi-a dat cei mai iubiti si buni bunici. Romania mi-a dat sensul dorului pentru fiintele dragi. Mi-a mai dat primele lacrimi si primul zbucium. Aici am trait altfel de cum au trait cei de-o virsta cu mine din tara adoptiva, iar asta ma face sa vad intregul.
As vrea sa cred ca nu voi ramine vesnic un emigrant, ca radacinile mi s-au prins si cresc frumos si armonios.
Dupa cinci ani si ceva mi-am gasit un soi de echilibru, dupa ce-am muncit mult, am pierdut nopti gindindu-ma de ce-i asa si nu altfel, am inteles ca nu la mine e problema, am vazut ce-am facut strimb si am acumulat cit pentru o viata. O noua viata.
Si poate ma credeti sau nu, dar parca-parca ma pregatesc iar de impachetat si luat de la capat.
Povestea merge mai departe!
